Viața
S-a născut pe 18 ianuarie 1968, în București. Își petrece primii aproape patru ani într-o casă cu curte de pe strada Episcop Chesarie, unde capătă o inexplicabilă teamă de pisici, deși iubește animalele.
În 1971 se mută, împreună cu mama, tata și bunica într-un apartament din Balta Albă, cartier pe care nu l-a mai părăsit de atunci.
Nu merge la grădiniță – își petrece în schimb timpul stând cuminte lângă bunica și ascultând povești sau învățând pe furiș să citească.
În 1974 intră la școală. Deși știe deja să citească, nu se plictisește deloc, declară că îi place la școală, iar colegii râd de ea când vine vacanța și ea e supărată (acum, când tânjește după vacanțe, și-a dat seama de greșeală, dar e tardiv). Are norocul unei învățătoare ca în povești (Maria Găvănescu), apoi, în gimnaziu, al câtorva profesori minunați – Margareta Pintea și Livia Vântu (engleză), Mircea Mihail (chimie), Cristina Stoenescu (fizică), Elena Sandu (istorie) și mai ales profesoara de română, Suzana Teodorescu, care nu a dictat în viața ei un comentariu, ci și-a învățat elevii să gândească și să interpreteze singuri o operă literară. Și să le și placă.
În clasa a VIII-a, când trebuie să-și aleagă liceul, vrea la filologie, dar părinții o conving că e mai înțelept să facă matematică-fizică și să decidă mai târziu ce-o să facă în viață. Așa că, în 1982, intră la Liceul de Matematică Fizică nr. 3 (astăzi, Liceul Alexandru Ioan Cuza), pe atunci unul dintre cele mai bune din București. Urmează patru ani grei, în care i se confirmă că materiile exacte n-o să fie niciodată pasiunea ei. (O ajută și calitatea profesoarelor de engleză – Viorica Foscolo –, de rusă – Uta Ionescu – și de română – Elena Baltag.) – În clasa a XI-a hotărăște că se va înscrie la Facultatea de Filologie, spre consternarea părinților și a profesorilor. Are un mare handicap, dar după o clasă a XII-a de muncă înverșunată, în 1986 reușește să intre prima la facultate.
Anii de facultate (1986–1990), deși ultimii ani ai unei epoci crunte, îi plac: în sfârșit este în elementul ei. Dar viitorul e nesigur. Repartiția pentru locurile de muncă e guvernamentală, iar orașele mai mari sunt interzise. Tot ce poate să viseze pentru primii trei ani de serviciu e un sat cu gară. Învață asiduu, ca să aibă o medie de absolvire destul de mare pentru a avea șansa asta.
În 1989, la căderea comunismului, are un motiv în plus față de restul țării ca să stea cu ochii lipiți de televizor: așteaptă anunțul că se desființează repartiția obligatorie. După câteva zile, îl aude, ușurată.
În 1990, termină facultatea. Ofertele de serviciu sunt multe, totul se deschidea, dar află de la un profesor că Editura Humanitas, proaspăt înființată, caută un redactor tânăr, cunoscător de limba rusă. Dă o probă de redactare și una de traducere și este invitată să se angajeze. Era slujba de vis, la care nu-și îngăduise niciodată să spere.
Următorii 14 ani sunt miraculoși: învață meseria de redactor cu o plăcere profundă, devine traducătoare, capătă prieteni valoroși. Ajunge să coordoneze, pe rând, colecții de ficțiune (Raftul Întâi, Cartea de pe Noptieră) și colecția Roman Istoric.
În 2004 devine redactor la Editura Reader’s Digest, care tocmai își înființase o filială în România. În scurt timp, ajunge redactor-șef adjunct, apoi, în 2013, redactor-șef. La început pufnește snob (și trist) pentru că nu se mai ocupă de cărți de nivelul cultural de la Humanitas, apoi înțelege că participă la un proiect la fel de util: Reader’s Digest reușea să facă să ajungă cărți în case în care poate altfel nu ar fi ajuns niciodată. Și rămâne, vreme de 17 ani, până la desființarea editurii. Redactează, creează cărți noi, participă la promovare.
În 2021 este invitată să se alăture echipei de la Curtea Veche Publishing (cu care avea o relație de colaborare veche) ca director editorial și coordonator al colecției de ficțiune Byblos. Impune trecerea numelui traducătorului pe copertă și prezentarea lui la începutul cărții, alături de a scriitorului.
În tot acest timp, începând din 1990, traduce cărți, majoritatea de ficțiune, publicate la diverse edituri.
În 2006, traducerea romanului Vrăjitorul de Vladimir Nabokov îi aduce Premiul „Andrei Bantaș“ acordat de juriul Uniunii Scriitorilor din România. În 2017, va primi Premiul Special al Filialei de Traduceri a Uniunii Scriitorilor pentru Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici, iar în 2019 este nominalizată la Premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor din România pentru Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina. În 2020, un alt roman de Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, este nominalizat la Premiul „Cartea Anului” decernat de România literară , iar în 2021 aceeași traducere primește Premiul „Cartea Anului” al Filialei de Traduceri a Uniunii Scriitorilor.
